Viața după moarte - Viața în lumea de dincolo - Un ghid referitor la viața de apoi

Detalii din cartea „Viața în lumea de dincolo - Un ghid referitor la viața de apoi”

Medium renumit, învățătoare spirituală și autoare de bestselleruri, Sylvia Browne a schimbat milioane de vieți cu ajutorul calităților ei unice. Prin această carte, ea își conduce cititorii într-o veritabilă aventură a spiritului, oferindu-le un crâmpei surprinzător din lumea de dincolo unde îi așteaptă cu răbdare cei dragi care le-au luat-o înainte și care au părăsit această lume fizică.

În această carte cu totul extraordinară, Sylvia trece în revistă experiențele sale din trecut, ședințele de hipnoză și cercetările pe care le-a făcut de-a lungul timpului, și descrie adevărul pe care l-a descoperit referitor la lumea de dincolo. Ea explică procesul de tranziție din această lume terestră în cea spirituală, dar și cel de reîntrupare pe pământ, atunci când circumstanțele o cer.

Plină de revelații uluitoare și de relatări ale persoanelor care au vizitat lumea de dincolo, această carte înălțătoare reprezintă ghidul suprem care ne poate ajuta să descoperim pacea specifică lumii de dincolo.

„Am asistat personal la maniera în care Sylvia a reușit să aducă pace unor familii îndoliate, a ajutat poliția să închidă anumite cazuri dificile și a deschis inimile oamenilor, învățându-i să vadă binele din ei.”

Montel Williams

„Sylvia Browne este mai mult decât un medium, este o maestră care cunoaște adevărul despre a patra dimensiune.”

Caroline Myss, autoarea cărții Anatomia spiritului

Cuprinsul cărții „Viața în lumea de dincolo - Un ghid referitor la viața de apoi”

• Mulțumiri ... VII
• Prefață ... IX
• Lumea de dincolo
  De unde știu tot ce știu în legătură cu ea ... 1
• Religia și lumea de dincolo
  Noi întrebări și noi răspunsuri ... 29
• Moartea
  începe călătoria noastră în lumea de dincolo ... 43
• Ieșirea din tunel
  Sosirea în lumea de dincolo ... 65
• Cum arată lumea de dincolo?
  Mediul, vremea și arhitectura ... 85
• Dincolo de intrare
  Unde locuim, ce facem, cum ne distrăm și cui ne închinăm ... 101
• Localnicii
  Cine ne așteaptă în lumea de dincolo? ... 111
• Cum ne petrecem timpul în lumea de dincolo?
  Carieră, cercetare și recreare ... 155
• Călătoria de întoarcere
  Revenirea pe Pământ din lumea de dincolo ... 175
• Rămas bun ... 195
• Cuvânt de încheiere ... 203
• Anexă ... 207

Fragmente din cartea „Viața în lumea de dincolo - Un ghid referitor la viața de apoi”

Marea majoritate a experiențelor mediumice pe care le-am trăit în copilărie au fost vizuale. De pildă, la vârsta de cinci ani am văzut în timpul cinei chipurile străbunicilor mele. Acestea păreau să se topească. Pielea lor curgea la fel ca lava, lăsându-le craniile dezgolite. în următoarele două săptămâni, străbunicile mele au murit, iar până când bunica Ada nu mi-a explicat secretul viziunilor psihice, spunându-mi că am primit un mesaj pe această cale, am avut convingerea că străbunicile mele au murit din cauza mea. La aceeași vârstă, am descoperit că aveam capacitatea de a vedea în interiorul oamenilor, ca și cum aș fi avut un aparat cu raze X capabil să producă imagini color tridimensionale. Acest lucru mi se părea dezgustător în acea vreme. Cum să te bucuri de o copilărie normală când primești vizita unui instalator sau a unui prieten de familie și îi vezi ficatul bolnav sau o tumoare care face ravagii în plămânii săi și care plutesc prin sufrageria ta?

Îmi era greu să îmi imaginez că mă aștepta o viață întreagă în care aș fi văzut numai chipuri care se topeau și organe bolnave dezgustătoare, așa că m-am plâns bunicii Ada, singura persoană din familia mea care mă putea înțelege. Bunica mi-a explicat că așa cum ne dăruiește un talent special, Dumnezeu ne poate învăța inclusiv cum să îl ținem sub control. „Roagă-L să nu-ți mai arate imagini care te tulbură atunci când nu îți dorești acest lucru”, mi-a spus ea. Am făcut așa cum m-a învățat, iar Tatăl ceresc a răspuns rugăciunilor copilului speriat care eram. Am continuat să am viziuni, la fel de intense ca înainte, dar oarecum „mai adecvate” vârstei mele.

Spre exemplu, câteva luni mai târziu, cu o săptămână înainte de Halloween, o colegă de școală pe nume Pam mi-a făcut o vizită ca să-mi arate costumul de vrăjitoare confecționat din hârtie pe care urma să îl poarte în acel an cu ocazia sărbătorii. De îndată ce a intrat în casă, am „văzut-o” înconjurată de flăcări, ca și cum ar fi avut un nimb de foc. Nu prea știam ce înseamnă această imagine, dar o preferam oricum celei în care ar fi ars efectiv, carbonizându-se. Pam se învârtea prin cameră, fericită de costumul ei, când s-a apropiat prea tare de șemineu, iar costumul de hârtie a luat foc. Ascultând de un impuls interior, am aruncat-o la pământ și am înfașurat-o cu un preș, stingând astfel focul înainte ca părinții mei să ajungă în cameră, alertați de țipetele dezlănțuite ale lui Pam. Viziunea mea de atunci s-a dovedit nu doar mai puțin terifiantă decât fețele care se topeau sau decât organele bolnave pe care le văzusem până atunci, dar a fost atât de precisă și mi-a ascuțit atât de tare simțurile încât mi-a permis să o ajut pe prietena mea, în loc să intru în panică atunci când s-a materializat (câteva minute mai târziu).

La începutul adolescenței, am „văzut-o” pe prietena mea Joan izbindu-și grav capul de caroseria unei mașini albastre. Am avertizat-o și am rugat-o insistent să se ferească de mașinile de această culoare. Câteva zile mai târziu, prietenul ei și-a ciocnit mașina și el a împrumutat de la părinții săi o mașină albastră pentru a se întâlni cu iubita sa (Joan). Din fericire, aceasta mă cunoștea de suficient de multă vreme pentru a-mi lua în serios avertismentele. Aproape că se urcase în mașina iubitului său când s-a răzgândit și i-a spus că nu poate veni cu el. Două ore mai târziu, acesta s-a izbit cu mașina de un stâlp. Nu a pățit mare lucru, dar partea opusă a mașinii (cea cu scaunul de lângă șofer) a fost complet distrusă.

Una din viziunile pe care le-am suportat dintotdeauna fără să intru în panică a fost cea a spiritelor, care au făcut mereu parte din realitatea mea în ultimii 63 de ani. Totul a început cu primirea unor vizite în timpul nopții, încă din primii ani ai copilăriei. Nu am să uit niciodată cum stăteam întinsă pe pat, în întuneric, privind apariția diferitelor forme până când acestea ajungeau să umple camera, ca și cum s-ar fi dus vestea că le pot vedea (Dacă vrei să fii văzut, e o petrecere la Sylvia!). Nu m-au amenințat niciodată și, ca să fiu sinceră, nici nu mi-au acordat foarte multă atenție. își vedeau pur și simplu de treburi până când apărea o lumină și dispăreau din viziunea mea nocturnă clarvăzătoare. M-am plâns din nou bunicii Ada, care m-a liniștit și mi-a dat o lanternă, spunându-mi să o țin aprinsă lângă mine în timpul nopții. Slavă cerului, a funcționat! Nici astăzi nu pot dormi într-un întuneric deplin fără ca încăperea să se umple imediat de spirite. Când eram mică, aceste imagini mă speriau.

După ce am auzit nenumărate istorii legate de experiența în apropierea morții și de viețile anterioare de la colegii mei, de la clienți și de la ceilalți cercetători cu care am intrat în contact, ai crede că propria mea experiență de acest gen nu m-a surprins prea tare. Faptul că a fost absolut identică cu tot ce am auzit până atunci pe această temă nu a făcut-o decât să devină încă și mai fascinantă, fiind una din experiențele cele mai remarcabile din viața mea. Nu că aș recomanda cuiva să o încerce în mod deliberat acasă... Mă simt însă recunoscătoare că îmi amintesc în mod conștient toate detaliile legate de această experiență, astfel încât pot oferi o relatare la prima mână despre momentul morții, și nu doar povești ascultate de la alții.

Evenimentul s-a produs când aveam 42 de ani. Am suferit o operație chirurgicală de rutină, când oscilațiile aparatului care îmi monitorizau inima s-au transformat într-o linie dreaptă. Iată ce s-a întâmplat atunci:

• Tunelul care mi-a apărut imediat nu venea „de undeva de sus”, ci ieșea direct din corpul meu, fiind alcătuit după toate aparențele chiar din substanța mea eterică. în loc să conducă undeva „în cer”, el urca într-un unghi oblic de aproximativ 20 de grade, fapt care confirmă ideea că lumea de dincolo nu reprezintă un paradis situat undeva dincolo de nori. El există chiar aici, în mijlocul nostru, la doar un metru de sol, dar într-o altă dimensiune, cu o vibrație mult mai înaltă decât aceasta.
• Cât timp m-am deplasat prin tunel, nu numai că m-am simțit cât se poate de vie, dar chiar eram astfel. Singurul care a murit a fost corpul meu fizic, vehiculul care m-a ajutat să călătoresc prin această dimensiune terestră. Mă simțeam extrem de ușoară, liberă și exaltată, și aveam convingerea că toate lucrurile și toate persoanele în legătură cu care îmi făcusem vreodată griji vor fi bine. Din noua perspectivă temporală pe care o aveam, a eternității, știam că mă voi întâlni din nou cu cei dragi după un interval de timp pe care nici măcar nu îl voi percepe.
• Legendara lumină albă mi-a apărut în față, strălucind cu putere. Mi s-a părut sacră și plină de o cunoaștere infinită.
• Imediat ce am ieșit din tunel, am fost întâmpinată de un suflet drag. în cazul meu, spiritul era, desigur, multiubita mea bunică Ada. Deschizătura era suficient de largă pentru a putea vedea în spatele ei o pajiște plină de flori, la fel ca cele de pe Pământ, dar strălucind în culori infinit mai vii.
• Nefiind chiar o experiență de moarte autentică, ci doar una în apropierea morții, am trecut simultan prin două experiențe: când am întins mâna către bunica Ada, aceasta și-a întins la rândul ei mâna către mine, dar cu palma în față, ca și cum ar fi dorit să îmi spună: „Oprește-te!” în aceeași clipă, am auzit vocea îndepărtată a unei prietene pe care o lăsasem lângă patul meu de spital implorându-mă: „Sylvia, te rog, nu pleca. Avem atâta nevoie de tine.” Senzația pe care am trăit-o când m-am întors pe Pământ a fost asemănătoare cu cea provocată de un elastic uriaș prins de talia mea, întins la limită, care acum mă trăgea înapoi. Tocmai când eram pe punctul de a atinge mâna bunicii Ada, m-am trezit că sunt prinsă din nou în masa grea a corpului meu.
• Când m-am întors, nu numai că nu m-am simțit deloc fericită, dar am fost chiar furioasă la culme, frustrată și deprimată zile la rând.