Cu 10% mai fericit

• Prefață ix

1. Lipsă de aer 1
2. Fără biserică 31
3. Geniu sau nebun? 55
4. Fericire, Inc. 75
5. Evreii budiști 91
6. Puterea gândirii negative 105
7. Retreat (Centru de meditație) 131
8. Cu 10% mai fericit 163
9. „Noua cofeină” 181
10. Despre interesul personal de a nu fi șmecher 197
11. Să ascunzi zenul 211

• Epilog 235
• Mulțumiri 243
• Anexă: Instrucțiuni 247
• Despre autor 260

Capitolul 8

Cu 10% mai fericit

Am știut că întreaga mea carieră în televiziune suferise o schimbare radicală, când m-am trezit citind următorul rând scris pe teleprompter: „Acum să aflăm povestea lui Irwin, cangurul paralizat …” Pe ecran apărea imaginea unei femei care ținea în brațe un marsupial handicapat, îmbrăcat cu cămașă, cravată și haină. În acel moment, am spus, cu o veselie forțată: „Îmi place noul costum al lui Irwin! E foarte elegant!” Zâmbeam pe ecran, dar în sinea mea, egoul făcea zgomot, Ești un prost.

Eram în mijlocul unei lecții concrete privind conceptul buddhist de „suferință”, care în acest caz putea fi tradus în mare prin: „Aveți grijă ce vă doriți.”

Într-o vineri după-amiază, la puțin timp după ce m-am întors de la cursul de meditație, David Westin, care era deosebit de bine dispus, a intrat în biroul meu, a dat mâna cu mine și mi-a oferit postul de co-prezentator al ediției de sfârșit de săptămână a emisiunii Bună dimineața, America.

Jubilam și eram extrem de bucuros. Era ca și cum aș fi uitat complet toate discuțiile despre dharma al lui Joseph privind imposibilitatea unei satisfacții. Mă simțeam de parcă lunile de îngrijorare legate de locul meu în departamentul de știri și viitorul meu în acest domeniu puteau în sfârșit să înceteze. Toate problemele mele se rezolvaseră. Salvare!

Ceea ce a urmat a fost o serie de evoluții care poate au fost autorizate de însuși Buddha. După două zile de la venirea lui Westin în biroul meu, când mi-a făcut oferta cu multă încredere, eram acasă și am văzut următorul titlu pe website-ul ziarului New York Times: „Șeful ABC News demisionează.”

Când am revenit la muncă, în dimineața următoare, diferiți șefi executivi mi-au dat de înțeles că Westin ar mai rămâne președinte încă multe luni și că oferta era încă valabilă. Ceea ce însemna că aveam timp să-mi negociez noul contract, care însemna un șir întreg de noi provocări. Discuțiile s-au împotmolit repede în jurul mai multor aspecte minore. Ambele părți țineau la pozițiile lor. La un moment dat, toată povestea părea să fie în pericol.

După câteva săptămâni de bătut pasul pe loc, în încercarea de a depăși impasul, producătorul executiv de la Bună dimineața, America, Jim Murphy, m-a chemat la o întâlnire. Murphy (toți i se adresau cu numele de familie) fusese președinte executiv timp de mai mulți ani, timp în care prinsesem drag de el. Era un bărbat înalt, îmbrăcat elegant, cu părul frumos aranjat, bun la suflet și îi plăceau țigaretele, petrecerile și umorul negru.

Cum stăteam în fața lui, în colțul biroului, care oferea o priveliște panoramică spre Lincoln Center, eram pregătit ca Murphy să încerce să mă convingă să renunț la diferite cereri ale mele. Mă așteptam să susțină că aceste probleme nu erau atât de importante pe cât voiam eu să pară. În schimb, el a ales o cale mai agresivă.

„Pot să-ți spun ceva ca un prieten?”, m-a întrebat. „Fiindcă știu”, mi-a spus el în felul lui de a discuta «între noi», „că tu, spre deosebire de alți oameni din jur, nu o să fii atât de sensibil în această privință.”

„Sigur”, am spus eu, mișcându-mă în scaun, încercând să fac pe nepăsătorul.

„Tu n-o să fii niciodată prezentatorul unei emisiuni principale de știri din cursul săptămânii”, a spus el cu o siguranță care m-a blocat. „Nu ai figura potrivită și vocea ta este stridentă”, mi-a spus el.

Mă punea într-o situație ciudată. Îmi promisesem că voi trata cu calm orice avea să-mi spună, fără să devin prea sensibil; nu puteam să mă dezlănțui în timp ce el „îmi ucidea visele”. Prin urmare m-am prefăcut că nu eram prea afectat, în timp ce am convenit să nu vorbim despre întâlnirea noastră și am ieșit șchiopătând din biroul lui.

În timp ce comunicarea cu șefii mei era, să spunem, cel puțin – nesatisfăcătoare, am avut o revelație bruscă privind modul cum ar trebui să vorbesc despre meditație fără să pară ceva ciudat.

Dispariția mea la cursul de meditație, timp de zece zile, în care nu am putut fi contactat prin email sau telefon, a provocat firește o mulțime de întrebări, din care reieșea că am făcut meditație și mă obliga să discut despre noile practici cu un grup mult mai larg.

La început, aceste conversații nu au mers atât de bine. La întrunirea anuală de vară a familiei, la doar câteva săptămâni după cursul meu de meditație din California, tatăl meu mi-a spus „cu adresă” o poveste despre niște cunoștințe care descoperiseră meditația și după aceea au devenit „aproape total ineficiente”. Mai târziu, m-a întrebat cu îngrijorare: „Deci acum ești buddhist?” La care eu am mormăit un fel de non-răspuns enervat.

În grupul meu mai larg de prieteni și de colegi, cursul a stârnit reacții la fel de sceptice ca cele ale tatălui meu. „Ce ai făcut în vacanța de vară?”, mă întrebau ei. În subtext, păreau să întrebe: „Aproape te-ai alăturat unui cult, nu-i așa?” Puteam să spun că oamenii gândeau ceea ce și eu aș fi gândit, dacă eram în locul lor: că am devenit unul dintre acei oameni, până atunci normali, care au ajuns la maturitate și adoptă un fel ciudat de spiritualitate.

Oricând eram întrebat despre meditație, fie mă închideam în mine și afișam o față „de oaie”, așa cu fac câinii din Manhattan când își fac nevoile pe stradă, fie mă lansam într-o prezentare triumfătoare, excesiv de emfatică, despre beneficiile conștientizării, că este de fapt o super-putere, că nu este atât de ciudată cum cred oamenii și nu implică o „curățare a minții” și așa mai departe. Puteam vedea nuanța de groază din ochii ascultătorilor mei – interlocutorul încolțit căuta politicos, dar insistent o cale de scăpare.

Puține lucruri încercasem, cu grade diferite de stângăcie, să obțin din aceste schimburi de păreri. În cea mai mare parte, căutam să-mi apăr reputația, să fiu sigur că oamenii nu credeau că sunt un zănatic. Dar mai era și altceva. Cu cât meditam mai mult, cu atât priveam mai mult în jur și apreciam că noi toți avem minți de maimuță – că fiecare are propriile obstacole cu care se confruntă, propriile crize de îndrăzneală plăsmuită (și firește, multe alte ciocniri serioase cu lucrurile trecătoare, de care eu fusese scutit până acum, din fericire). În special după experiențele mele puternice de la cursul de meditație, m-am simțit obligat să împărtășesc ce învățasem. Odată, în timpul unei întâlniri de lucru, de exemplu, i-am spus Barbarei Walters că mă gândeam să scriu o carte despre conștientizare (mindfulness). Ea a zâmbit și mi-a răspuns: „Să nu-ți părăsești slujba,”

După câteva săptămâni, am avut o conversație hotărâtoare cu prietena mea Kris, care este producător principal la emisiunea Bună dimineața, America. Ea mi-a fost mentor din primele zile petrecute la ABC. Aveam o relație fără restricții și reguli, încât ea se distra de obicei de unele din slăbiciunile mele din timpul emisiunii și din afara ei. Într-o zi, discutam despre grupul de la Bună dimineața, America, și a venit vorba despre „vacanța” mea recentă. Mi-a aruncat o privire și a spus: „Ce poți să-mi spui despre tine și întreaga poveste cu meditația?”

Încercând să evit un alt răspuns lung și fără succes, am scăpat: „O fac pentru că mă face cu 10% mai fericit.” Fața ei s-a schimbat pe loc. Ceea ce fusese un licăr de glumă s-a transformat deodată într-o expresie într-adevăr interesantă. „Chiar așa?”, a spus ea, „Sună destul de bine.”

Buum: Îmi găsisem expresia potrivită. Cu 10% mai fericit: avea avantajul dublu de a fi atrăgătoare și adevărată. Era răspunsul perfect, într-adevăr – oferea în același timp programe opuse promisiunilor excesive din domeniul auto-ajutorării, dar aducând și atractive beneficii ale investiției. Îmi amintea vag de comedia din anii 1990 Crazy People (Oameni nebuni), în care Dudley Moore joacă rolul unui manager în domeniul reclamelor care decide să înceapă să folosească onestitatea în anecdotele sale, ajungând la perle de felul: „Mașinile Volvo? – Da, au formă de cutie, dar sunt sigure”, „Jaguar? – Pentru bărbați cărora le place să fie stimulați de femei frumoase pe care abia le cunosc.” Compania l-a trimis la un azil de nebuni.

Noul meu slogan se potrivea de minune și cu o trăsătură caracteristică principală din culisele știrilor de televiziune: se considera că reporterii nu ar trebui să încerce niciodată să-și vândă în mod excesiv poveștile. Nu vrei să te duci la oamenii care se ocupă de diverse emisiuni, spuându-le că ai cel mai uluitor material din lume și apoi să-i dezamăgești. Altădată nu-ți vor mai difuza materialele. Cel mai bine este să lași întotdeauna loc pentru surprize. (Firește, niciodată nu ați putea ști asta urmărindu-ne producțiile. În direct, noi credem în opusul „sub-licitării”: lipim etichetele „exclusiv” pe orice material difuzat.).

Aș fi vrut să am răspunsul „cu 10% mai fericit” când am fost întrebat de tatăl meu. Nu-l puteam învinovăți că era sceptic, dar acum noul meu slogan era o soluție eficientă împotriva acestui fel de îngrijorare. Pe măsură ce am început să testez cu alții acest slogan, nu am reușit să convertesc pe nimeni pe loc, dar cel puțin se pare că i-am făcut pe oameni să nu mai creadă că o luasem complet razna.

La vreo lună după cursul de meditație, am avut șansa să testez sloganul cu însuși domnul Iluminare. Aranjasem să realizez un interviu cu Joseph Goldstein pentru o nouă emisiune digitală pe care am început-o și care se numea Beliefs (Credințe sau convingeri). Într-o zi însorită de la începutul lunii septembrie, Goldstein a venit în studiourile ABC, în costumul lui kaki cu cămașă albastru deschis, având la curea o husă de smart-phone BlackBerry. În afara centrului de meditație, el era mai detașat și mai nostim – uneori chiar fermecător de nătâng. Am stabilit repede o relație foarte bună.

Am început interviul întrebându-l cum a descoperit buddhismul prima dată. Ca tânăr, mi-a spus el, fusese cam nechibzuit – „făceam totul de capul meu”. S-a dus la Universitatea Columbia cu gândul de a deveni arhitect sau jurist, dar a ajuns să se specializeze în filozofie. Apoi s-a alăturat organizației Peace Corps (Corpul Păcii). Prima opțiune fusese estul Africii, dar „karma fiind ceea ce este”, a fost trimis în Thailanda, unde a luat prima dată contact cu buddhismul. S-a alăturat unui grup de discuții pentru occidentali dintr-un celebru templu din Bangkok, în cadrul căruia s-a dovedit o prezență controversată.

„Oamenii au încetat să mai vină la ședințele grupului, fiindcă am venit eu”, mi-a spus el, râzând. „Ați fost probabil la astfel de grupuri în care e o persoană care nu mai tace. Acea persoană eram eu. În cele din urmă, unul din călugării care conduceau grupul mi-a spus: «Joseph, cred că ar trebui să încerci să meditezi.».”

Așa a și făcut. Singur în cameră, a pus un ceas deșteptător să sune peste cinci minute și a fost atras pe loc.

„Am văzut că era într-adevăr o cale sistematică de a deveni conștient de propria minte”, a spus el. „Mi s-a părut atât de extraordinar. Înainte de a descoperi asta, ne trăiam viețile acționând doar conform condiționării noastre, conform tiparelor și obișnuințelor noastre.”

A fost atât de emoționat, încât a început să-și invite prietenii să-l urmărească în timp ce medita. „Nu au mai revenit”, a spus el, râzând.

„Deci erați cam insuportabil?”, am întrebat eu.

„A, da – cam insuportabil. Dar cred că meditația din ultimii patruzeci de ani m-a ajutat.”

După experiența cu Corpul Păcii, s-a dus în India, timp de șapte ani, să studieze meditația. În sfârșit, pe la mijlocul anilor 1970, s-a hotărât să revină acasă, în Statele Unite, unde a scris cărți, a predat și a condus cursul de meditație de atunci încoace.

Referitor la cursurile de meditație, l-am întrebat, „Majoritatea oamenilor cred că nouă zile de hrană vegetariană, fără a vorbi și șase ore de meditație în tăcere pe zi sună ca …”

„Naiba”, a spus el, întrerupându-mă cu un râs spontan și sincer. A adăugat însă că atunci când oamenii fac saltul și participă la un curs de meditație, „ei înțeleg prima dată ce se întâmplă de fapt în mintea lor. Noi ajungem, de fapt, să privim de aproape, intim, propriile noastre vieți.”

Această noțiune m-a șocat într-adevăr: până nu ne privim direct mințile, nu știm în mod real „ce este cu viețile noastre”.

„Este uimitor”, am spus eu, „fiindcă tot ce trăim și simțim în această lume trece printr-un filtru – mințile noastre - și petrecem foarte puțin timp preocupându-ne să vedem cum funcționează.”

„Exact. Iată de ce atunci când oamenii îi prind gustul, meditația este atât de fascinantă, fiindcă viețile noastre sunt într-adevăr o manifestare a minților noastre.”

Fiindcă lucrurile mergeau bine, m-am gândit că era momentul să lansez noul meu slogan. „Oamenii mă întreabă – dacă îndrăznesc să admit în fața lor că meditez – «Prin urmare, viața ta e mai bună?». Și mie îmi place să spun. «E cu vreo 10% mai bună».”

„10% este bine pentru a începe practica meditației. 10% este imens. Vreau să spun, dacă obții 10% din banii pe care îi ai.”

„Da, este un profit bun pentru investiția făcută.”

„Este un profit bun și crește – este din ce în ce mai mare.”

Această turnură a conversației era poate inevitabilă. Spunând că profitul investiției era „din ce în ce mai mare”, Joseph semnala, firește, că o persoană nu ar fi putut fi doar cu 10% mai fericită, ci chiar 100% mai fericită.

„Voi admite că rămân sceptic față de această noțiune de iluminare”, am spus eu. „Prin urmare, vreau să vă întreb, simțiți că ați dobândit-o?”

„Nu”, a spus el. dar foarte repede a continuat, spunând ceva care m-a surprins. Deși nu a dobândit iluminarea deplină – dezrădăcinarea completă a lăcomiei, a urii și a amăgirii – el susținea că a atins-o parțial.

Citisem ceva despre acest aspect după cursul de meditație. Conform școlii buddhiste din care făcea parte Joseph (am aflat că erau mai multe), erau patru etape sau stadii ale iluminării. Schema sună ca o secvență din jocul video Temnițe și Dragoni. Cineva care a atins prima etapă a iluminării era „nou intrat în șuvoi”. Etapele următoare erau „cel care se întoarce odată”, „cel care nu se mai întoarce” și apoi „ființa pe deplin iluminată, cunoscută sub denumirea de arhant.” Fiecare etapă are șaisprezece sub-niveluri.

„Așadar ați atins primele etape?”

„Da, și mai e mult de muncă.”

„Cum traduceți asta în viața dumneavoastră de zi cu zi? Când a început să vă cadă părul sau când o persoană dragă moare, ori când echipa favorită de baseball începe să nu mai fie atât de bună, nu suferiți?”

„Aș spune că amploarea suferinței în aceste situații s-a redus enorm. Nu că aș avea sentimente diferite, dar nu mă identific cu ele și nu mă atașez de ele – nici nu fac din ele o dramă uriașă. Las emoțiile să treacă mai departe cu ușurință.”

„Nu vă temeți de moarte?”

„Nimeni nu știe până când nu ajunge acolo, dar acum nu mă tem.”

Cum ar fi trebuit să evaluez această afirmație? Eram aici, în fața unui om extrem de inteligent, cu simț autocritic, care, asemenea lui Mark Epstein, ar fi putut foarte ușor să fie unul dintre unchii mei evrei. Nimic nu dădea de bănuit că această persoană era „nebună”. Și totuși, Joseph îmi spusese nu doar că el credea în iluminare – o transformare aparent fantastică ce eliberează mintea de toate acele lucruri despre care majoritatea oamenilor cred că „ne fac oameni” – dar susținea că a dobândit-o deja parțial. Era un fel de înșelătorie bine ascunsă?

Lucrurile deveneau și mai confuze din cauza faptului că deși iluminarea suna aproape la fel de realist ca afirmația că pisicile mele sunt capabile să controleze vremea, tot ce era legat de comportamentul lui Joseph semnala că el era, într-adevăr, un om neobișnuit de fericit.

Nu știu exact de ce, dar această iluminare „îmi stătea în gât”. Poate fiindcă mă făcea să simt că soluția mea cu 10% era insuficientă. Sau poate deoarece nu puteam să împac admirația mea față de Joseph cu lucrurile aparent ciudate în care el credea. Puneau oare aceste convingeri în discuție validitatea întregii întreprinderi? Dacă acest om credea într-adevăr în iluminare, puteam să iau tot ce spunea el în serios?

Din fericire, revenit în biroul meu, am fost capabil „să arhivez” acea dezbatere teoretică „10% față de 100%” și să aplic ce învățasem la cursul de meditație la provocările foarte practice cu care mă confruntam. De fapt, găseam că atenția conștientă îmi era extrem de utilă.

După o perioadă inițială în care am reacționat „cum îndrăznește el”, după ce Jim Murphy îmi spusese că nu voi fi niciodată prezentator la emisiunea din timpul zilei, am decis să abordez problema în stil buddhist: să mă înclin în fața ei, să iau foarte în serios punctele sale de vedere, oricât de neconvenabile ar fi – să răspund, mai degrabă decât să reacționez. M-am străduit să iau în considerație o posibilitate neplăcută: poate eram ca un pekinez care se crede bulldog? Un pisoi care se uită în oglindă și vede un leu?

Dar nu: nu eram dornic să accept deplin – fie față de mine însumi, fie față de orice altcineva – că prognoza pesimistă a lui Murphy era corectă. Carierele din televiziunile de știri sunt prea adesea influențate de factori cum ar fi norocul, momentul potrivit și capriciile celor de la nivelul executiv, dacă într-adevăr conta ceva. Totuși, noua mea personalitate conștientă, în loc să dea automat înapoi, a fost capabilă să vadă că Murphy îmi fusese probabil de folos – deși țintise fără nici o îndoială să mă pună la locul meu, astfel încât să semnez în sfârșit blestematul de contract.

În acest sens, reușise. Pilula amară nesolicitată privind perspectiva mea în carieră m-a ajutat să mă conving că trebuie să arunc prosopul și să închei negocierile.

Semnând contractul, mi-am spus că cel puțin acum aș fi capabil oficial să mă mut la Bună dimineața, America, o slujbă despre care eram convins mai mult ca sigur că îmi va îndrepta cariera în direcții noi și minunate. Desprinderea de formalismul rigid al știrilor de seară, credeam eu, îmi va deschide perspective nemaivăzute. Așa cum s-a dovedit mai târziu, nu era atât de ușor pe cât părea să fii prezentator la știrile de dimineață.

După cinci ani la ediția de duminică a emisiunii World News, îmi croisem o emisiune pe măsura mea. 97% din ceea ce spuneam era reprezentat de texte scrise anterior de mine și încărcate pe teleprompter. Atunci când corespondenții se pregăteau să intre în direct, eu știam dinainte ce aveau să spună. Cu alte cuvinte, erau foarte puțin surprize. Acum urma să fac parte dintr-un grup de patru persoane – incluzând o colegă moderatoare, un prezentator de știri și un prezentator pentru starea vremii – fiecare dintre ei fiind liber să spună ce dorea și când dorea. Această pierdere a controlului a creat câteva provocări interesante.

Emisiunea Bună dimineața, America era structurată astfel încât era plină de posibilități de improvizație, chiar din clipa în care intram în direct. Asta era esența, în realitate. Telespectatorii voiau să vadă cum moderatorii interacționau în mod spontan. Primul lucru pe care îl făceam după „Deschiderea” emisiunii – partea înregistrată, unde vedeam fragmente din poveștile importante ale dimineții și apoi animația Bună dimineața, America – se numea „Salutări”, în care îi salutam pe telespectatori și vedeam fragmente din alte știri apărute în acea dimineață. Ceea ce aveam de spus era scris pe prompter, dar în cea mai mare parte era doar ceva orientativ; se presupunea că avem o conversație. Totuși, când discuția ajungea la un subiect pentru care nu eram pregătit, uneori mă trezeam încordându-mă, agitând nervos foile sau afișând un râs forțat stil Ed McMahon.

Pentru mine era frustrant. În afara camerelor de luat vederi, de obicei eram capabil să dezamorsez situațiile cu umor. Partea care mă bloca acum era întrezărirea faptului că glumele care îmi veneau în mod firesc erau adeseori mai potrivite pentru a emisiunea de seară decât pentru una de dimineață.

Problemele logistice de bază puteau fi și ele înșelătoare. Cum să mă așez pe canapea – atunci când introduceam unele fragmente mai ușoare, către sfârșitul emisiunii – fără să mă aplec ori să-mi depărtez picioarele prea mult? Cum să închei cu calm o discuție de grup, când producătorii îmi spuneau în căști că am depășit timpul pentru pauza publicitară? Nimeni nu-mi făcea un semn.

De asemenea, mai era provocarea adaptării la conținutul emisiunii. Urmărisem emisiunea de dimineață de ceva vreme, deci știam când am acceptat slujba că aveam să ne ocupăm de lucruri mai ușoare decât cele de la știrile de seară. Eu mă consideram un devorator de informații de orice fel, care se bucura de caloriile false ale infracțiunilor și ale culturii pop, alături de hrănitoarele știri tari. Cu toate astea, uneori mă trezeam în afara zonei mele profesionale de confort: să joc rolul de judecător într-o competiție în direct, pentru a aprecia care câine Chihuahua era cel mai mic și să facem mai reușită căsuță de turtă dulce din lume – întrecându-mă cu colegii prezentatori și – lovitură de grație – dansând în direct cu o cutie deasupra capului, îmbrăcat ca personajul Shuffle Bot din formația hip-hop LMFAO.

Din fericire, Nightline și World News continuau să-mi furnizeze oportunități să realizez ceea ce mă readucea ferm în zona mea de confort. Wombo și eu am făcut un reportaj în care luam interviuri unor pastori evanghelici – ale căror fețe și voci căzusem de acord să le modificăm pentru a le proteja identitatea – care deveniseră în secret atei, dar încă nu găsiseră curajul de a spune asta enoriașilor lor. Am avut o confruntare cu doamna guvernator Jan Brewer din Arizona în legătură cu refuzul ei de a elibera un criminal condamnat, în vârstă, chiar și după ce comisia de clemență recomandase în unaminitate comutarea sentinței. (Am surprins-o pe doamna guvernator aducându-l pe fiul deținutului la o conferință de presă. Noi doi am bombardat-o cu întrebări în tandem. A fugit cât a putut de repede.). Dar cel mai important, am făcut un reportaj de o jumătate de oră despre „saga” unui băiat de optsprezece ani pe care îl întâlnisem în Irak și-l ajutasem să se mute în America pentru a urma colegiul. Cam așa cum administrația Bush crezuse cu naivitate că americanii vor fi „salutați ca eliberatori” după invazie, eu presupusesem că acest tânăr (care, culmea ironiei, se numea tot Dan – un nume kurd) o să se bucure de venirea aici. Mă atașasem mult de el și când a fost exmatriculat pentru probleme de comportament, am petrecut mai mulți ani - încercând să-l îndrept, doar pentru a mă simți frustrat la fiecare mișcare de intransigența lui de adolescent. Am înregistrat fiecare aspect al dramei sale, filmând eu însumi o mare parte din ele cu o cameră mică. Nu puteam să nu văd acțiunile lui Dan prin prisma conceptului buddhist de suferință. Nu era niciodată satisfăcut unde se afla; presupunea întotdeauna că următoarea schimbare majoră din viața sa i-ar rezolva toate problemele. În cele din urmă, spre profunda mea dezamăgire, el s-a întors în Irak – luând o decizie pe care a regretat-o imediat.

Întorcându-mă la ediția de sfârșit de săptămână la Bună dimineața, America, am descoperit și unele părți bune. Fără să țină seama de asprimea mea ocazională, mica noastră echipă mi-a făcut o primire drăguță. Colegii și șefii au remarcat că „aveam chimie bună”. Îmi plăcea într-adevăr de ceilalți membri ai echipei. Co-moderatoarea mea era o tânără drăguță de origine din Moldova, numită Bianna Golodryga. Ne-am cunoscut și ne-am plăcut reciproc cu mulți ani înainte ca ea să devină „soția mea la televizor”. (Asemănarea dintre numele ei și numele soției mele din viața reală era puțin mai delicată, totuși. În prima mea zi la noul loc de muncă, am spus: „Acum sunt permanent la o consoană distanță de distrugere.” Prezentatorul de știri era Ron Claiborne, un fost reporter de ziar, foarte distractiv. La început, a fost distribuit prin rotație la prezentarea prognozei meteorologice, până când șefii au angajat un meterolog, o tânără energică din Chicago, numită Ginger Zee. (Zee era o prescurtare a numelui său real de familie: Zuidgeest).

De asemenea, am început să apreciez că deși audiența de dimineață era mai mică decât cea de seară, relația cu telespectatorii era mult mai intimă și mai intensă, rezultatul faptului că formatul era mai lejer și mai personal. Emisiunile de dimineață, am ajuns să văd, erau o cale puternică de transmitere a unor informații utile și importante. Să fii în sufrageriile și în dormitoarele oamenilor în timp ce se pregătesc să-și înceapă ziua și să discuți evenimente curente într-un mod mai liber avea un impact unic – poate mult mai puternic, uneori, decât obișnuita „intonare din vârful muntelui” de la știrile de seară. M-am simțit enorm de norocos că am primit slujba.

Intimitatea cu publicul era totuși, o sabie cu două tăișuri. În timp ce mă bucuram de oportunitatea de a discuta cu telespectatorii pe Facebook și pe Twitter (ca realizator, ești întotdeauna interesat de oamenii care urmăresc emisiunea), nu puteam să nu observ că oamenii se simțeau liberi să-și împărtășească părerile despre tine în moduri pe care un prezentator al știrilor de seară rareori le suportă. Am alcătuit un dosar, în care am salvat câteva din mesajele mele favorite (în forma lor originală, necorectată):

„vrei te rog să-ți deschei haina???? Mi se pare că nu te simți confortabil”

”Vă rog, vă rog, spuneți-i lui Dan să stea drept la pupitru și să nu se mai aplece spre dreapta, spectatorii se uită la Bianna. E așa de distractiv.”

„faceți-l pe dan să plece, vă rog.”

„M-am gândit doar să vă anunț că nu aveți cravata pe mijloc, pare aproape strâmbă.”

„Don, ai o zonă fără păr care te face să arăți ca LUCERNA!”

„te rog, fă-mi plăcerea, încetinește „negativul” și nu mai încerca să preiei spectacolul, te face să arăți ca un clown important.”

„ar trebui să te conectezi la arhiva de înregistrări a site-ului vostru și să te asculți. În timp ce prezinți știrile și povestea este serioasă, tu n-ar trebui să pari fericit.”

De fapt, urmărindu-mă - și critica mea față de propria apariție era mult mai aspră decât orice ar putea să ofere telespectatorii, nu eram un mare fan al omului pe care îl vedeam la televizor entuziasmându-se de un cangur îmbrăcat în costum.

Aici meditația își arăta cu adevărat roadele. După cele zece zile petrecute la centrul de meditație, am meditat până la treizeci de minute zilnic. În fiecare dimineață, mă uitam pe calendar să stabilesc cum puteam să armonizez munca, meditația, exercițiile fizice și timpul petrecut alături de Bianca. În unele după-amieze, făceam cele treizeci de minute de mediație pe canapeaua din biroul meu, în timp ce așteptam aprobarea scenariului din partea managerilor de la World News sau de la altă emisiunea pentru care înregistram un reportaj. Nu așteptam în mod necesar să mă așez în poziția de meditație. De fapt, primul gând care îmi trecea prin cap, după ce închideam ochii, era de obicei Cum naiba o să fac eu asta timp de o jumătate de oră? Dar apoi vedeam gândul așa cum era: doar un gând. Rareori pierdeam o zi și atunci când se întâmpla asta, mă simțeam nu doar vinovat, ci și mai puțin conștient.

Când mă stresam la muncă, urmăream cum se manifestă stresul în corpul meu – pieptul îmi vibra, lobii urechilor se încălzeau, capul îmi devenea greu. Investigând și etichetându-mi senzațiile și sentimentele, le puneam într-adevăr „în perspectivă” și ele păreau mai puțin solide. Rutina RAIN, plus mantra lui Joseph „este util acest lucru?” mă ajutau întotdeauna să rezolv situația.

Dar în timp ce meditația mă făcea să fiu mai „rezilient”, mai flexibil, în mod sigur nu era un panaceu. În primul rând, nu mă făcea să fiu mai degajat la Bună dimineața, America, în mod magic. În al doilea rând, deși îmi reveneam mai repede, nu părea să prevină toate agitațiile. În anumite dimineți de sfârșit de săptămână, ieșeam din studiourile noastre bântuit de cangurul Irwin.

Într-o astfel de zi, am plecat de la birou și m-am îndreptat spre centrul orașului să iau masa cu Mark Epstein. În cei doi ani de când ne cunoscusem, devenisem prieteni adevărați. El și soția lui Arlene, o artistă talentată și de succes, fuseseră invitați la cină în apartamentul nostru. Bianca și eu fusesem în mansarda lor drăguță și îi cunoscusem și pe cei doi copii mari ai lor. Când mă întâlneam cu Mark singur, Bianca - fiind o admiratoare a lui – era puțin geloasă.

Încercam să aranjez o întâlnire la fiecare două sau trei luni. De obicei, luam o masă între micul dejun și prânz, după ce ieșeam de la una din emisiunile de sfârșit de săptămână de la Bună dimineața, America și înainte ca Mark să plece la casa de la țară, unde Arlene își avea studioul. Aveam să fiu singurul din restaurant care purta costum.

În acea dimineață, la mult timp după ce ne cunoscusem la hotelul Tribeca Grand, ne întâlneam într-unul din locurile noastre obișnuite: la Morandi, un bistro italian din West Village. Am sosit cu o listă de lucruri din dosarul „Întrebări pentru Mark”, pe care l-am alcătuit pe smart-phone-ul meu. Prima dintre întrebări: Chiar dacă acum îmi reveneam mai repede, auto-învinuirile privind aparițiile mele pe ecran erau oare un semn că eram un amator în domeniul meditației? Ar trebui conștientizarea să fie mai eficientă dacă aș reduce ședințele de meditație?

„Cum aș putea să descriu mai exact cum mă ajută meditația? Doar permițându-mi să fac un pas înapoi și să văd ce se întâmplă, în câteva nanosecunde de fiecare dată, și prin acest proces să trag unele concluzii?

„Da”, a spus el.

„Nu o voi face să treacă.”

„Nu. S-ar putea să te ajute să treacă puțin mai repede. S-ar putea. S-ar putea”, a spus el, mișcându-și ușor capul, în timp ce își alegea cuvintele cu grijă. „Pe măsură ce se va elibera calea, îți vei da seama cât de cumplit este și te vei elibera și de propriul atașament față de orice dramă are loc.”

„Remediul meu din aceste zile combină unele lucruri care nu țin de meditație”, am spus eu. „Mă gândesc la mine: «Și dacă toată situația explodează, care este scenariul pentru cel mai rău caz? Îmi pierd slujba? Dar mai am o soție care mă iubește - și singura persoană care poate strica totul sunt eu însumi.» Funcționează, dar nu are nimic de-a face cu meditația.”

„Nu – este înțelegere intuitivă!” În timp ce vorbește, vocea urcă o octavă cu insistență.

„Înțelegere intuitivă a naturii realității?”, am întrebat eu sarcastic.

„Da”, a spus el, fără să înghită momeala. „Este înțelegere intuitivă, deoarece nu ești atât de serios legat de succes.”

„Dar poate sunt legat doar de Bianca.”

„E mai bine. Te legi de ceva care este mult mai substanțial.”

În timp ce stăteam acolo cugetând la cuvintele lui Mark și înfulecând oule cam scumpe, noul meu slogan „cu 10% mai fericit” începea să aibă mai mult sens. Îmi amintea de mesajul pe care David Westin mi-l dăduse cu un an în urmă, când nu eram sigur dacă o să-mi ofere promovarea la Bună dimineața, America. La întâlnirea noastră de la hotelul Tribeca Grand, Mark mă ajutase să văd că esența de a ajunge în spatele cascadei nu era să rezolve în mod magic toate problemele noastre, ci doar să ne ajute să le mânuim mai bine, creând un spațiu între stimul și răspuns. Era vorba de o diminuare, nu de o alinare completă. Chiar și după mai multe decenii de practică, Mark – care, spre deosebire de Joseph, nu pretinde că a atins vreun nivel de iluminare – mi-a spus: „Încă sufăr ca o persoană normală.” (Când l-am întrebat ce fel de suferință era cea mai obișnuită pentru el, mi-a spus ceva legat de autocompătimire, dar nu a dezvoltat subiectul.).

Ba mai mult, acum puteam să văd că diminuarea despre care vorbea Mark avea consecințe în lumea reală. De exemplu, ea îmi permitea să-mi recunosc performanțele profesionale, mai degrabă decât să pretind că ele nu au existat. Dar poate cel mai important lucru, m-a făcut să trăiesc mai ușor dificultățile. Bianca mi-a spus că nu-și poate aminti când am intrat ultima dată în apartament încruntând-mă, chiar dacă avusesem o zi deosebit de grea. Singura observație era că trebuia să meargă în vârful picioarelor prin apartament, atunci când eu meditam în dormitor. (Deși credea în potențialul meditației, ea nu practica prea mult. În acele ocazii în care am văzut-o stresată în legătură cu serviciul, m-am abținut să-i recomand să înceapă și ea să practice meditația. Eram destul de sigur, totuși, că prozelitismul ar face-o să mă sugrume și că cel mai înțelept era să ascult doar simpatizând cu ea.)

Așa cum a fost cu prietenul meu irakian Dan, meditația mă luminase să-mi văd propriile lupte ca un moderator la știrile de dimineață, prin lentilele „suferinței”. Într-o lume caracterizată de nestatornicie, unde toate plăcerile noastre sunt trecătoare, presupusesem în mod subconștient că doar dacă aș reuși să obțin postul la ediția de sfârșit de săptămână la Bună dimineața, America, aș atinge satisfacția „antiglonț” - și am fost șocat când lucrurile nu au mers așa. Așa cum ne arătase Joseph la cursul de meditație, aceasta era minciuna pe care ne-o spunem toată viața, imediat ce ne căsătorim, obținem o promovare, mergem să ne îmbarcăm la aeroport, trecem de punctul de control și consumăm o mulțime de batoane cu zahăr și scorțișoară Auntie Anne, că ne vom simți într-adevăr bine. Dar imediat ce ne găsim în zona de îmbarcare, pentru că am consumat zahăr și grăsimi în valoare de 470 de calorii, nu ne mai gândim să examinăm minciuna care ne alimentează viețile. Ne spunem că vom dormi bine, vom alerga, vom lua un mic dejun sănătos și apoi, în cele din urmă, totul va fi bine. Ne trăim atât de mult viețile împinși de aceste gânduri „dacă măcar” și totuși urmele rămân. Căutarea fericirii devine sursa nefericirii noastre.

Joseph întotdeauna a spus că vederea realității suferinței „înclină mintea către eliberare”. Poate, dar toată acea discuție despre iluminare continuă să fie complet teoretică și de neatins – dacă nu chiar ridicolă. Aici, în lumea reală, oameni ca mine, pe care buddhiști îi numesc „laici neiluminați”, trebuie să caute fericirea, oricât de trecătoare ar fi ea. În timp ce îl îmbrățișam pe Mark la despărțire și mă duceam spre metrou, mi-am spus cu încredere că voi obține tot ceea ce este omenește posibil din super-puterea meditației.

Totuși, așa cum aveam să învăț, mai erau și alte aplicații practice, pământești, la care nici nu mă gândisem încă. Ele aveau să fie puse în practică de oameni care nu ar purta niciodată șaluri și cercei care balansează și din motive care m-au impresionat profund și m-au făcut să las deoparte orice jenă rămasă în legătură cu practica meditației.